Situată  între statuia Sf. Treimi şi domul catolic este şi ea legată indirect de ciumă şi de bolile din zona mlăştinoasă a Timişoarei.

La mijlocul sec. al XIX-lea, doar 18 din cele 130 de fântâni din cetate dădeau o apă cu gust bun.După ce în 1832 o primă tentativă de săpare a unei fântâni de adâncime mare a dat greş (deja la 55 metri adâncime ţevile se strâmbaseră), la 1894 s-a reluat demersul. S-a ajuns chiar până la 412 metri, ceea ce era o performanţă pentru momentul respectiv. Apa a ţâşnit cu putere (s-a ridicat până la un metru înălţime), însă având un conţinut ridicat de magneziu, calciu şi o temperatură de 24,5 grade a fost catalogată rapid drept „nepotabilă”. Totuşi fântâna a devenit imediat foarte populară; generaţii întregi de timişoreni veneau aici cu sticlele zi de zi, pentru a lua ceea ce ei numeau „cea mai bună apă din lume”. Mult timp după săparea fântânii, pe lângă apă mai ieşea la suprafaţă şi gaz metan – copii îl aprindeau producând mici explozii, spre sperietura băbuţelor ce veneau cu sticlele să ia apă.

Oficial, apa acestei fântâni nu a fost niciodată catalogată ca având vreo indicaţie terapeutică (deşi nici dăunătoare nu e, cel puţin pentru aciditatea la stomac are un oarecare efect pozitiv). Temperatura apei a mai variat în timp – a scăzut, ceea ce a făcut-o şi mai acceptabilă pentru băut.

Situaţia s-a menţinut până pe la mijlocul anilor 2000. Nici apa care se poate bea acum nu este apă „din conductă”, ci este tot apă artezică. Provine însă dintr-o altă sursă subterană şi nu mai are mineralizarea puternică şi deranjantă a apei dinainte.