Deși este construită în sistemul „în căței”, nu este lipită cu pământ la exterior, păstrând lemnul aparent. Planimetric se înscrie în tipul IV, având absida altarului semicirculară. Tinda tăvănită, nava acoperită cu o boltă semicilindrică, iar peste altar o semicalotă tot din scânduri. Deasupra pronaosului se înalță un turnuleț prismatic, prevăzut cu un mic acoperiș conic. Acoperișul de șindrilă al bisericii, ca dealtfel și cel al turnului, se găsesc într-un foarte avansat stadiu de degradare, periclitând starea de conservare a monumentului, și mai ales a picturii valoroase din interior, opera lui Savu Zămbran și Groza Bărzav la începutul veacului al XIX-lea, realizată în manieră tradițională. Programul iconografic cuprinde: Pantocrator, Arhanghelii, Evangheliștii, Sfânta Treime, Patimile, Învierea. Iconostasul este de tradiție balcanică, desfășurat pe orizontală cu trei registre tematice. La absidă se observă două ferestre vechi, din care una păstrează încă zăbrelele de lemn. Biserica a fost restaurată în 1969, când i s-a refăcut acoperișul de șindrilă și s-au efectuat lucrări de subzidire cu cărămidă sub tălpoaie. Satul Dragomirești s-a depopulat accentuat în ultimele decenii. Locul românilor băștinași a fost luat de ucrainienii veniți din nordul țării. De un deceniu aceștia folosesc și biserica de lemn. Cu toate că figurează pe lista monumentelor istorice, lăcașul din Dragomirești se prezintă într-o stare dezolantă. Toată arhiva parohiei, cu registre de stare civilă cu o vechime de două secole, zace în biserică acoperită de praf și roasă de șoareci. Ca o curiozitate și ca eveniment de istorie locală, mai trebuie amintită știrea, după care, la începutul secolului al XIX-lea, autoritățile din comitat au donat satul prințului Metternich, cancelarul imperiului. Nu se cunosc motivele pentru care acesta renunță la donație și o înapoiază comitatului.
Biserica de lemn din a fost construită în anul 1754. Are hramul „Nașterea Domnului”. Potrivit tradiției locale, biserica de lemn cu hramul „Nașterea Domnului” a fost construită la 1754 în Zorlențul Mare, din actualul județ Caraș-Severin, de unde, la începutul secolului al XIX-lea, a fost vândută satului Dragomirești, unde se păstrează până în prezent, așezată pe o colină.