„Palatul Culturii” -  Opera Română Timişoara şi cele trei teatre de stat din Timişoara

Denumire actuală

Teatrul Naţional Timişoara – Opera Română Timişoara – Teatrul German de Stat – Teatrul  Maghiar Csiky Gergely

(toate aceste instituţii sunt găzduite de Palatul Culturii din Timişoara)

Denumiri istorice şi datare

În 1872 – 1875 se construieşte ansamblul teatrului sub numele oficial de „Teatrul Franz Joseph”, conţinând şi hotelul „Kronprinz Rudolf, „reduta” (sala de dans şi de festivităţi), un restaurant şi o cafenea.

Arh. Fellner şi Helmer, cea mai mare firmă de proiectat teatre din acel timp. A construit 48 de teatre. Pe teritoriul actual al României a construit şi teatrele din Oradea, Cluj şi Iaşi. În vecinătatea ţării noastre a construit teatrele din Szeged, Cernăuţi, Odesa şi Sofia.

La 1 mai  1880 clădirea  arde şi este „reconstruită” 1880 – 1882, se pare în acelaşi stil.

În 1920 arde din nou.

Este reconstruită 1923 – 1928 (mai ales interiorul). Arh. Duiliu Marcu

Între 1934 – 1936 faţada principală este modificată fundamental. Arh. Duiliu Marcu

În 2003 suprafeţele laterale ale faţadei principale îşi recapătă înfăţişarea iniţială.

Stil arhitectural

Teatrul iniţial a fost construit în stil eclectic istoricist, tipic pentru a doua jum. a sec. al XIX-lea. Autorii afirmau că ar fi  utilizat unele elemente oferite de “Renaşterea Italiană” târzie, aşa cum se întâmpla în arhitectura eclectică a sec. al XIX-lea.

Între 1923 – 1928 interiorul este refăcut în stil neoromânesc. Doar cele trei arcuri de intrare de la parter sunt înlocuite cu o poartă de intrare mai amplă;  la nivelul acoperişului se construieşte un rezervor de apă, rezolvat sub forma unei cupole în stil Napoleon III. Restul faţadei rămâne neschimbat.

Între 1934 – 1936 faţada principală este modificată fundamental, prin construirea unui arc uriaş în stil modern. Cele trei arcade istoricist–eclectice de la etajul I sunt înlocuite cu 3 arcade în stil neobizantin.

Alte informaţii

În 1744 – 1745 pe exact acelaşi amplasament a fost construită Cazarma Porţii Petrovaradinului numită apoi şi Cazarma Genadierilor.

În faţa cazărmii era numai o “piaţetă  de  alarmă” (asemenea pieţe de alarmă se aflau din motive tactice în spatele tuturor celor trei porţi ale cetăţii), după care urma Poarta Petrovaradinului.

Când s-a construit teatrul s-a presupus că fortificaţiile vor fi poate demolate, dar nu se ştia cât de mare va fi piaţa din faţa edificiului (iniţial s-a proiectat aici o mică piaţă rotundă)  şi nici cât de mari vor fi clădirile, care vor flanca piaţa.

După ce s-a constituit un spaţiu lung de 360 de metri în faţa sa, şi acest spaţiu a fost bordat de clădiri mai înalte decât teatrul, acesta devenise prea scund. Aceasta a fost raţiunea urbanistică pentru care s-a construit marele arc de triumf.

Legende

1.  Regele Carol al II-lea l-ar fi întrebat pe arhitectul Duiliu Marcu, văzând marele arc de triumf:

-Dar ce stil este acesta, domnule profesor?

-Stil Carol al II-lea Sire, ar fi răspuns arhitectul.

Cum exact aceeaşi legendă circulă şi despre Napoleon al III-lea şi arhitectul Operei din Paris, Charles Garnier, este foarte probabil că folclorul timişorean a adaptat povestirea franţuzească la „condiţiile locale”.

2.  Marele arc de triumf şi balconul de la etajul I au fost terminate în 1936, cu doi ani înaintea instaurării “Dictaturii Regale”, prima dictatură din sec. al XX-lea în România. Arcul de triumf şi balconul sunt legate de numele regelui Carol al II-lea, care a instaurat această dictatură.

Din balconul Operei, Timişoara a fost declarată “primul oraş liber din România” la 20.12.1989, teatrul fiind simbolic legat şi de prăbuşirea ultimei dictaturi din România din sec. al XX-lea!

1. Clădirea originală a teatrului (cea executată după planurile lui Helmer şi Fellner) avea prevăzute 4 statui pe fronton; erau reprezentări ale muzelor: Thalia, Melpomene, Euterpe şi Terpsihore. Fiecare cântărea cca. 900 kilograme la o înălţime de aproape trei metri şi, în graba inaugurării din 1875, nu s-a găsit nimeni suficient de vrednic să le ridice la locul destinat; cele patru statui au zăcut într-un depozit an după an, deoarece în fiecare an se găsea cineva să se împotrivească cheltuielilor de instalare, în momentul în care se vota bugetul; părea că oraşul în care tocmai se ridicau sute de palate noi la sfârşitul secolului al XIX-lea nu îşi va permite niciodată să instaleze cele patru piese de decor (orice similarităţi cu situaţia actuală sunt întâmplătoare...), aşa că într-un final ele au fost vândute „la ofertă” (200 guldeni pentru toate cele patru statui) lui Mathias Stein pentru decorarea casei sale din  Elisabetin. În perioada interbelică ele încă mai puteau fi văzute acolo.
2. Cu un an înainte de primul incendiu – adică în 1879, în sala „redutei” a concertat Johannes Brahms. Brahms era deja foarte cunoscut, sala a fost arhiplină: „Toţi cei ce aveau urechi, erau acolo”.