Adresă

str. Ionel I.C. Brătianu  nr. 3. (Piaţa Ionel I.C. Brătianu aproape de Fântâna Punctelor Cardinale)

Ca şi datare unele surse indică 1831 (probabil anul primului  proiect), majoritatea surselor indică 1837 – 1839.

Stil arhitectural

Stil clasicist. Semnificativi sunt pilaştri dorici pe două niveluri ai faţadei, frontonul triunghiular, precum şi pilaştri ionici ai turnului. 
Acoperişul turnului, de factură neobarocă, a fost probabil supraînălţat în anul 1902. Arhitectul clădirii a fost arh. Anton Schmidt

Aspecte de unicitate

Ridicarea unei biserici evanghelice în Timişoara a fost posibilă numai după ce împăratul Iosif al II-lea a emis Patenta de Toleranţă Religioasă din 13.10.1781.

Comunitatea evanghelică se compune azi din germani, maghiari, români şi slovaci; serviciul regligios este oficiat în toate cele patru limbi. Comunitatea luterană este mică la ora actuală la Timişoara: cca 400 de persoane.

Primii protestanţi sosiţi în Banat au fost germani (mai ales din landul Baden-Würtemberg), la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Numărul lor nu era foarte mare, căci perioada de aur a colonizărilor în Câmpia Banatului trecuse, terenurile bune fiind ocupate deja de către coloniştii catolici din valurile anterioare. Ulterior în sec. al XIX-lea au mai sosit în Banat şi evanghelici de naţionalitate maghiara sau slovacă, iar în centrele urbane precum Timişoara şi unii români au devenit evanghelici în urma unor căsătorii mixte.

Alte informaţii

Edificiul este construit pe un teren pe care nu existau construcţii până în 1831. Abia în acel, an cvartalul a fost parcelat şi vândut pentru construire. Biserica este flancată de construcţii ridicate după acel an:

-la nord de biserică - clădirea de pe Str. Coşbuc 2 , având trei niveluri, deci tipic pt. sec. al XIX-lea (nu 2 niveluri, cum aveau majoritatea caselor din sec. al XVIII-lea). Faţada corespunde  stilului clasicist cu unele riminiscenţe baroce (decoraţia de deasupra ferestrelor de la et. I).

-la sud de biserică - Str. Ionel I.C. Brătianu  nr. 2, clădire clasicistă cu pilaştri dorici, care marchează  portalul de intrare. În zidul de la etajul I, la jumătatea din dreapta a faţadei, se păstrează un proiectil din cele trase din zona cartierului Fabric asupra cetăţii, de către artileria asediatorilor în anul 1849. 
Nu departe, şi în clădirea în stil clasicist de pe Str. Palanca 1,  pe faţada dinspre Str. Chinezu, la marginea din dreapta a faţadei parterului,  se păstrează încastrat în zidărie un proiectil din 1849.

-la sud de biserică - Str. Ionel I.C. Brătianu  nr. 1, se află clădirea denumită „Casa cu Axul de Fier”, din cauza elementului de metal, montat ca „semn de casă” pe colţul dintre Str. Ionel I.C. Brătianu  şi Piaţa Ţepeş Vodă.

Legende

În folclorul timişorean se afirmă că „axul de fier” ar fi osia de la carul de luptă cu care Prinţul Eugen de Savoia ar fi intrat în Cetate. În realitate axul provine de la o piesă de artilerie grea (tun de mare calibru), de la încep. sec. al XIX-lea.

În 1716 nu se utilizau care de luptă, ca în antichitate. Se ştie că Prinţul Eugen a intrat în cetate călare.

Dintre toate monumetele Timişoarei, probabil că biserica evanghelică este cel mai direct legat de personalitatea împăratului Iosif al II-lea (deşi a fost construită mult după moartea sa). Era modelul tipic al „monarhului luminat”, se considera el însuşi drept „primul slujbaş al imperiului”. Fiind un adept al întăririi puterii statului prin centralizare, a urmărit constant să reducă din influenţa bisericii catolice care, susţinută de mama sa (Maria Theresia era o catolică ferventă), dobândise mari averi şi o putere necontrolabilă în stat. În domeniul religios, modelul tânărului prinţ era Friedrich al II-lea al Prusiei, care practica o toleranţă religioasă aproape totală.

Criticii de astăzi îi reproşează modul autoritar în care a impus reformele, după principiul „Totul pentru popor. Nimic prin popor.” De aceea, în ciuda progresismului său, nu a fost niciodată un monarh popular; la aceasta a contribuit mult şi biserica, atacată în drepturile sale – a închis numeroase mănăstiri de pe cuprinsul imperiului, atât catolice cât şi ortodoxe.

A făcut cunoştinţă cu Timişoara încă relativ tânăr (nu era decât co-regent), mama sa trimiţându-l în 1768 să verifice „pe teren” dacă nemulţumirile coloniştilor germani din Banat erau justificate. Constatând corupţia din spatele birourilor administraţiei din Timişoara, întocmeşte un raport sever la întoarcerea la Viena; foarte curând, administraţia colonizării este înlocuită din posturi. După încă patru ani, problemele nu contenesc – de data aceasta întreaga înalta administraţie a Banatului îşi pierde funcţiile deţinute!